Deepak Chopra – Al treilea Iisus

Deepak Chopra - Al treilea IisusCel dintâi este personajul istoric Iisus, bărbatul care a trăit în urmă cu două mii de ani şi ale cărui învăţături constituie temelia teologiei şi gândirii creştine.

Al doilea este Iisus, fiul lui Dumnezeu, care a venit să întemeieze o religie instituţională cu o dogmă specifică.

Şi, în fine, al treilea Iisus, personajul cosmic, ghidul spiritual a cărui învăţătură include întreaga umanitate, nu doar biserica creată în nu­mele lui. El se adresează individului care vrea să-l găsească pe Dumnezeu prin experienţă personală, să atingă ceea ce unii ar putea numi graţie, sau conştiinţă divină, sau iluminare.

Dacă îl interpretăm pe Iisus strict literal, ne con­fruntăm cu imposibilul. Cum „ne putem iubi cu adevărat aproapele ca pe noi înşine“? Însă atunci când considerăm că prin predicile sale Iisus ne invită să ne alăturăm lui pe un plan spiritual superior, cuvintele lui capătă dintr-o dată sens.

În esenţă, spune Chopra, creştinismul trebuie să‑şi depăşească tendinţa exclusivistă şi să încerce să fie o religie de introspecţie personală şi dezvoltare spirituală. Astfel, Iisus poate fi privit ca un învăţător universal, aşa cum este, de fapt — ale cărui predici despre compasiune, toleranţă şi înţelegere ni se adresează tuturor şi ni le putem însuşi cu toţii.

 

Fragment din carte

Izbăvirea Mântuitorului

IISUS ESTE ÎN PERICOL. Când oamenii îl venerează astăzi – sau chiar îi pronunţă numele – obiectul devoţiunii lor este puţin probabil să fie acela la care ei se gândesc. Un Iisus legendar a crescut odată cu trecerea timpului. Unii s-au servit de el pentru a diviza neamuri şi naţiuni. Alţii au făcut din el motivul pentru care s-a ajuns la războaie nimicitoare în numele fanteziilor religioase. Moştenirea de iubire descoperită în Noul Testament a fost întinată de cea mai teribilă dovadă de intoleranţă şi prejudecată care ar fi putut să îl îngrozească pe Iisus în timpul vieţii. Cel mai cutremurător dintre toate însă este faptul că învăţăturile sale au fost răstălmăcite de unii care urăsc în numele iubirii.

„Uneori, simt cum această presiune socială se întoarce împotriva propriei mele credinţe”, mi se destăinuia de curând un catolic nepracticant: „Dar, sunt prea categoric. Pot să iubesc o religie care îi numeşte pe homosexuali păcătoşi, dar îi ascunde pe pedofilii din rândurile clerului? Ieri, în timp ce eram în maşină şi mă îndreptam spre locul de muncă, am auzit o melodie rock care suna în felul următor: «Iisus a mers pe apă când ar fi trebuit să încerce surful» şi ştii ceva? Am izbucnit în râs. Nu aş fi îndrăznit să reacţionez în acest fel când eram mai tânăr. Acum, simt doar un foarte vag sentiment de remuşcare.”

Oriunde ţi-ai îndrepta privirea, un nor de confuzie pluteşte deasupra mesajului lui Iisus. Pentru a-l îndepărta suntem nevoiţi să clarificăm pentru noi înşine cum îl înţelegem pe cel căruia îi spunem Iisus. Un Iisus este personajul istoric şi nu ştim mai nimic despre el. Un alt Iisus este cel ce aparţine creştinism ului. El a fost creat de Biserică pentru a face faţă propriei ei agende. Cel de-al treilea Iisus, cel căruia îi este dedicată cartea de faţă, este încă atât de puţin cunoscut, încât până şi cei mai devotaţi creştini nici măcar nu bănuiesc că există. Cu toate acestea, el este acel Hristos pe care nu putem – şi nu trebuie – să îl ignorăm.

Primul personaj Iisus era un rabin care străbătea ţinuturile Galileei de Nord cu multe secole în urmă. Pe acest Iisus îl simţim încă atât de aproape încât l-am putea atinge. El ne este înfăţişat de ochii minţii noastre înveşmântat în hainele simple ţesute în casă, dar înnobilat de un halou de glorie. Era o persoană blândă, senină, paşnică, iubitoare şi, totuşi, era deţinătorul unor mistere profunde.

Acest Iisus, personajul istoric, a fost dat uitării însă, măturat de vâltorile istoriei. Asemeni unei fantome, imaginea lui mai dăinuie încă, o proiecţie a tuturor calităţilor ideale pe care ne-am dori să le deţinem noi înşine, dar care, din păcate, ne lipsesc. De ce nu ar putea exista o persoană care să fie absolut iubitoare, absolut plină de compasiune şi absolut smerită? Ar putea exista, dacă i-am spune Iisus şi l-am trimite în timp, în urmă cu două mii de ani. (Dacă locuiţi în Orient, numele lui ar putea fi Buddha, dar bărbatul acela este în egală măsură un personaj legendar şi o proiecţie a propriei noastre lipse de calităţi.)

Primul Iisus nu este nici pe departe un personaj consecvent, aşa cum ne va demonstra citirea mai atentă a Evangheliilor. Dacă Iisus era absolut pacifist, atunci de ce declara: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie”? (Evanghelia după Matei, 10, 34) Dacă era o persoană absolut iubitoare, de ce spunea:

„Iar pe sluga netrebnică, aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângere a şi scrâşnirea dinţilor.” (Evanghelia după Matei, 25, 30) (Uneori, traducerea este şi mai dură, iar Iisus porunceşte ca „sluga netrebnică” să fie încredinţată iadului.) Dacă Iisus era smerit, atunci de ce avea pretenţia să guverneze peste întreg pământul, mai presus de puterea oricărui rege? Nu mai puţin important, Iisus cel care a vieţuit era un om al contradicţiilor derutante.

Şi cu toate acestea, cu cât descoperim mai multe contradicţii, cu atât acest Iisus îşi pierde din aura lui de legendă. Omul în carne şi oase, care este pierdut pentru istorie, trebuie să fi fost extraordinar de uman. Ca să fie de esenţă divină, acela trebuie, în primul rând, să deţină din belşug fiecare calitate omenească. După cum spunea odată un faimos maestru spiritual indian: „Nivelul de iluminare pe care l-ai atins înseamnă cât de confortabil te simţi ca să îţi tolerezi propriile contradicţii.”

Milioane de oameni venerează însă un alt Iisus, care nu a existat niciodată, care nici măcar nu ridică vreo pretenţie faţă de substanţa efemeră a primului Iisus. Acesta este personajul Iisus construit în mii de ani de către teologi şi alţi învăţaţi. El este Duhul Sfânt, Hristosul Sfintei Treimi, sursa Sfintei Împărtăşanii şi a rugăciunilor, care erau necunoscute rabinului Iisus pe când străbătea pământurile Galileei. El este, în acelaşi timp, Prinţul Păcii în numele căruia s-au purtat războaie sângeroase. Nu îl putem înţelege pe acest al doilea Iisus până când nu vom fi înţeles mai întâi teologia. Teologia se modifică odată cu suişurile şi coborâşurile existenţei umane. Metafizica însăşi este atât de complexă, încât ea vine în contradicţie cu simplitatea cuvintelor lui Iisus. Ar fi putut el să intre în conflict cu teologii învăţaţi asupra semnificaţiei Euharistiei? Ar fi putut el să îmbrăţişeze o doctrină care susţine că nou-născuţii sunt damnaţi până când nu vor fi botezaţi?

Cel de-al doilea Iisus ne conduce în pustiu fără să ne arate calea de a ieşi de acolo. El a devenit fundamentul unei religii care s-a multiplicat prin mai mult de douăzeci de mii de secte. Acestea îşi dispută la nesfârşit fiecare fir din ţesătura veşmintelor unei fantome. Dar reuşeşte vreo autoritate, oricât de solemnă, să ne informeze cu adevărat la ce s-ar fi putut gândi Iisus? Nu este o contradicţie evidentă să susţinem că Iisus era o creaţie singulară – adevărata şi unica întrupare a lui Dumnezeu – şi, în acelaşi timp, să pretindem că suntem capabili să îi înţelegem gândire a când ne referim la evenimente actuale? Şi totuşi, în numele lui, creştinismul se pronunţă când vine vorba despre homosexualitate, controlul naşterilor şi moralitatea avortului.

Aceste două versiuni ale lui Iisus – personajul istoric abia schiţat şi creaţia teologică abstractă – deţin un aspect tragic pentru mine deoarece pe ambii îi învinovăţesc că au furat ceva de preţ: pe Iisus care îi învăţa pe discipolii săi cum să atingă conştiinţa divină. îmi doresc să am posibilitatea de a demonstra că Iisus era, cu adevărat, după cum se autointitula chiar el, un salvator. Nu acel salvator, nu unicul şi singurul Fiu al lui Dumnezeu. Mai degrabă, Iisus întruchipa cel mai înalt nivel de iluminare. El şi-a petrecut scurta sa existenţă de adult descriind această iluminare, propovăduind-o şi transmiţând-o mai departe generaţiilor următoare.

Iisus intenţiona să salveze omenirea arătându-le celorlalţi calea ce trebuie urmată pentru a atinge conştiinţa divină.

O astfel de interpretare a Noului Testament nu ştirbeşte din importanţa primelor două personaje Iisus. Mai degrabă, ele se bucură de o atenţie sporită. în locul unei istorii pierdute şi al unei teologii complexe, cel de-al treilea Iisus ne oferă o relaţie directă, care este una personală şi actuală. Misiunea noastră este să sondăm adânc în miezul Scripturii şi să dovedim că acolo există o hartă care ne ajută să accedem la iluminare. Eu chiar cred că ea există, fără nicio îndoială; într-adevăr, aceasta este filonul viu al Evangheliilor. Nu este vorba despre credinţă. Credinţa tradiţională este una şi aceeaşi cu credinţa în imposibil (aşa cum este episodul în care Iisus merge pe apă), dar există un alt gen de credinţă, care ne dăruie capacitatea de a accede la necunoscut şi de a săvârşi transformarea.

Iisus vorbea despre necesitatea de a crede în el ca şi cum ar fi calea spre mântuire, însă aceste cuvinte i-au fost puse în gură de adepţii lui care scriau toate acestea câteva decenii mai târziu. Noul Testament este o interpretare a învăţăturilor lui Iisus de către cei care simţeau că au renăscut, dar, în acelaşi timp, simţeau că sunt abandonaţi. în creştinismul tradiţional, ei nu vor fi fost abandonaţi niciodată; la cea de-a Doua Venire, Iisus se va fi întors pentru a-i aduce pe calea cea bună pe cei credincioşi. Însă cea de-a Doua Venire s-a lăsat aşteptată timp de douăzeci de secole, iar în tot acest timp, evlavioşii au sperat în fiecare zi că o să se întâmple şi totuşi, ea încă mai este aşteptată. Ideea celei de-a Doua Veniri a fost într-un mod special distructivă pentru intenţiile lui Iisus, întrucât ea amână ceea ce trebuie să se întâmple acum. Cea de-a Treia Venire – descoperirea conştiinţei divine de către fiecare prin propriile eforturi – se petrece în prezent. Folosesc această sintagmă ca pe o metaforă pentru schimbarea ce se petrece la nivelul conştiinţei şi care face ca învăţăturile lui Iisus să fie absolut reale şi vitale.

Când Iisus va veni din nou

Imaginează-ţi pentru o clipă că eşti unul dintre acei săraci agricultori, pescari sau alţi truditori ai neamului evreiesc, care a auzit despre un rabin care le cutreieră pământurile şi le promite Raiul, dar nu celor puternici şi bogaţi, ci unora ca voi, cei mai umili dintre membrii comunităţii, în ziua aceea – putem să presupunem că ar fi fost una toridă şi uscată, în care soarele deşertului îşi trimitea suliţele nemiloase – ai urcat până în vârful colinei ce se ridică la nord de lacul cu apă de cleştar din miezul teritoriului, loc cunoscut drept Marea Galileei.

Ajuns în vârful colinei, Iisus se aşează alături de ucenicii săi, care aşteaptă ca el să îşi înceapă predica odată ce se vor fi adunat suficient de mulţi oameni în jurul lui. Aştepţi şi tu, în timp ce cauţi umbra măslinilor cu siluete contorsionate, presăraţi din belşug pe acel întins de pământ. Iisus (pe care tu îl ştii pe numele atât de comun din ebraică, Yeshua) rosteşte o predică, iar vorbele acelea, la drept vorbind, îţi merg direct la inimă. El îţi promite că Dumnezeu te iubeşte, o afirmaţie pe care o face necondiţionat, fără să îţi ceară să îţi îndeplineşti responsabilităţile în cadrul sectei tale sau să respecţi legile străvechi, complexe ale profeţilor. În continuare, el susţine că Dumnezeu te iubeşte cel mai mult. în lumea ce urmează să vină, tu şi toţi ce îţi sunt deopotrivă veţi primi cele mai bogate recompense, tot ceea ce ţi s-a refuzat în această lume.

Cuvintele sună atât de idealist încât par a fi nebunie curată – dacă Dumnezeu te-ar iubi atât de mult, de ce te-ar împovăra trimiţându-ţi-i pe cap pe cruzii cuceritori romani? De ce a permis el ca tu să fii subjugat şi obligat să trudeşti până în ziua în care îţi vei da sfârşitul? Preoţii din Ierusalim ţi-au explicat cum stă treaba de nenumărate ori: pentru că eşti fiul lui Adam, păcatele tale te-au condus la o existenţă mizerabilă, plină de suferinţă şi trudă fără sfârşit. Dar Iisus nu pomeneşte nimic de păcat. El extinde iubirea lui Dumnezeu spre orizonturi dincolo de puterea noastră de cuprindere. I-ai auzit cum trebuie cuvintele?

Voi sunteţi lumina lumii… Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor.

El te compară cu o cetate aflată pe vârf de munte, ce nu poate să se ascundă pentru că luminile ei sunt atât de strălucitoare? Niciodată nu ţi s-a mai spus ceva care să sune atât de măreţ precum aceste cuvinte şi nici nu te-ai mai văzut vreodată pe tine în acest mod.

Pag. 17 – 23

Posted on September 4, 2013, in Deepak Chopra and tagged , , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: