Blog Archives

Deepak Chopra – Calea spre iubire

Deepak Chopra - Calea spre iubireCalea spre Iubire este o fuziune remarcabilă între înţelepciunea orientală şi spiritul practic occidental, între cunoaşterea antică şi cercetarea modernă, o convergenţă care a devenit caracteristică lucrărilor lui Deepak Chopra, recunoscute pe plan mondial. Această carte, care are tente lirice şi practice, ne inspiră să găsim noi strategii pentru a înlătura obstacolele în calea spre iubire, pentru a reface sufletul nelimitat al iubirii şi pentru a găsi romantismul care va dura o viaţă întreagă.
Extrăgându-şi esenţa din textele vedice ale Indiei, ca şi din alte tradiţii de mare înţelepciune, doctorul Chopra descrie cele şapte stadii ale iubirii, care încep şi culminează cu extazul. La fiecare stadiu, noi auzim poveşti – cea a Clarei, care se îndrăgosteşte numai de bărbaţi la care nu poate ajunge; povestea lui Frank şi Della, al căror mariaj a devenit, după opt ani, un câmp de bătălie şi neîncredere; povestea lui Gail şi Jarrett, care au ajuns la pensie fără să înţeleagă cum să se adapteze împreună în noua lor viaţă. Pe măsură ce vedem modul în care aceste cupluri îşi depăşesc obstacolele, şi pe măsură ce trecem printr-o serie de exerciţii specifice, înglobăm aceste lecţii în propria noastră experienţă.
Cu toţii ştim că singurul mod de a ne bucura de extazul unei adevărate poveşti de iubire, care să dureze o viaţă, este ca în primul rând să descoperim iubirea în noi înşine, – dar această sarcină s-a dovedit întotdeauna a fi prea dificilă. Cel puţin, până acum. În această carte, veţi găsi un model uluitor, o posibilitate uluitoare de a ajunge la teritoriul încă neexplorat al propriei voastre inimi. La început, Deepak Chopra, care a pornit prin explorarea medicinii trupului şi minţii şi este autor a nenumărate cărţi de succes, ne îndrumă cu o înţelepciune atemporală şi cu exemple din viaţa de zi cu zi, iar apoi ne conduce, pas cu pas, spre calea spre iubire. Şi, odată ce descoperim iubirea din noi, începem să o vedem pretutindeni – în iubiţii noştri, în soţi, soţii, mame, taţi, fraţi, surori, prieteni – până când propriile noastre vieţi devin o acţiune permanentă plină de pasiune, romantism, împlinire şi miraculos.

Fragment din carte

“Pentru a fi autentic, trebuie să fii tot ceea ce eşti, fără a omite nimic. În fiecare exista lumină şi umbră, bun şi rău, iubire şi ura. Jocul acestor categorii opuse este cel care împinge viaţa înainte; fluviul vieţii se exprimă pe sine însuşi prin toate schimbările sale, în timp ce curge de la un capăt opus, la celălalt. Dacă poţi cuprinde, cu adevărat, aceste contradicţii în tine, vei fi autentic – şi, pe măsură ce împăcarea cu tine însuţi creşte până la a nu mai exista nimic de care să te ruşinezi, sau nimic de ascuns, viaţa ta va căpăta generozitatea şi căldura care îl caracterizează pe fiecare mare îndrăgostit.”

Parabolă despre iubire.

parabolă despre iubireSe spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată.

Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi apleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi că un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.

Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplata. Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântam. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi că voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În grabă sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişeaza-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”. Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească. Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă? “Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. „Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.

Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime. Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urma măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.

Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj.” Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

 

Sufletul pereche

suflet pereche

Exista suflet pereche? Sufletul pereche? O utopie. Nu exista asa ceva! – spui resemnat, dupa ani de asteptare, ani de singuratate, obosit sa mai crezi ca vei gasi omul cu care sa iti imparti viata. Ba chiar te minti ca iti este mai bine singur, argumentand ca ai fi putut gasi pe cineva care sa nu te implineasca sufleteste si care doar te-ar fi facut sa suferi. Dar, uneori te invinovatesti pentru singuratatea ta, fiindca timpul in care nu te-a iubit nimeni te-a incarcat cu multe complexe. Te gandesti ca nu esti suficient de bun, de frumos, ca nu ai mare lucru de oferit, asa ca, de ce te-ar vrea cineva? Si uiti ca tot ceea ce ai nevoie pentru a te darui cuiva este sufletul tau. Uiti ca omul este dependent de iubire, ca nu este facut sa traiasca singur. Implinirile si dezamagirile trebuie impartite cu cineva, altfel, bucuriile le traiesti doar pe jumatate, iar tristetile dublu. Fiecare om, oricat de urat sau de frumos ar fi, oricat de bogat sau de sarac si oricat de tanar sau de batran, merita si poate avea pe cineva alaturi. “Prea tarziu” este doar o prejudecata, atunci cand este vorba de a intalni jumatatea sufletului tau. flu-646×363 Sufletul pereche exista undeva pe acest pamant. Deocamdata imparti cu el acelasi cer. Trebuie doar sa faci primul pas catre el… si acest prim pas inseamna sa crezi in existenta sa. Urmatorii pasi sunt renuntarea la prejudecati, cum ca ar fi prea tarziu, cum ca nu ai fi suficient de bun si de frumos, cum ca nu ai merita iubirea. Deschide-ti inima catre iubire! Cu inima deschisa poti crede, poti visa, poti primi iubirea. Uneori idealizam acest suflet pereche si, tocmai pentru ca il idealizam, nu credem ca ar putea exista. Dar ce inseamna, de fapt, sufletul pereche? Omul perfect? Nicidecum. Este acel om care te completeaza si care face parte din profunzimea ta sufleteasca. Este sufletul care iți va darui fericire fara margini, iar uneori doar bucurii simple. Dar, uneori te va si intrista. Te va iubi asa cum esti, cu bune si cu rele, dar te va determina sa iți doresti sa devii omul care ar trebui sa fii, din iubire, fara sa-ți impuna si fara sa forțeze schimbarile. Te va iubi necondiționat: si bun si rau, si fericit si trist, si frumos si urat, pentru ca te va iubi pe tine, cu tot ce insemni. Te va pretui si nu te va face sa te simti neglijata, pentru ca va cunoaste nevoia ta de iubire. Sufletul pereche? Se afla undeva in lumea aceasta pentru ca Dumnezeu a pregatit cate unul pentru fiecare om. Iar tu il vei intalni, negresit!

Irina Binder

Despre Iubire

despre iubire

Într-o zi, un profesor înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:
– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
– Dar de ce să ţipi atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înteleptul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept.
Atunci el îi lămuri:
– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige din cauza distanţei şi mai mari.Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite?
Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor,suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate. În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
– Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.

%d bloggers like this: